Un barbat in reconstructie

pe blog

  • Bărbatul din mine vs Bărbatul in construcție

    Bărbatul din mine vs Bărbatul in construcție

    Adevărul Crud

    Am inițiat despărțirea?

    Da.

    Mi-am dorit-o?

    Nu.

    Undeva adânc, nici acum nu mi-o doresc.
    Ce mi-aș fi dorit? Să vină lângă mine, real, să spună ceva de genul:

    „Nu știu cum am ajuns aici. Mă doare și mi-e frică. Sunt confuză, nu știu dacă ce îmi doresc e să fiu cu tine sau să ne despărțim. Te iubesc, dar nu știu dacă pot să te iubesc așa cum vrei tu. Sunt aici lângă tine și nu vreau să plec sau să pleci. Nu vreau să ne separăm și mai ales nu vreau să ne despărțim. Nu știu ce e de făcut.”

    Mi-aș fi dorit adevăr, prezență, întâlnire.

    Ce am primit în schimb?
    Multă liniște, și un “ok” rece,
    multe replici revoltate pe tema logistică și financiară,
    pe parcursul a câtorva săptămâni,
    un “n-o să te iert niciodată că ne dai afară din casă”
    și ulterior un “NU” sec la întrebările:

    “Îți dorești despărțirea?”
    “Îți dorești separarea?”

    …urmate de o discuție scurtă și stângace în care am concluzionat că vedem lucrurile diferit,
    și o declarație forțată de la mine că nu îi mai cer transformarea.

    Băiatul și Bărbatul

    Dar asta este băiatul din mine,
    care cere întregire din exterior,
    care împinge și acuză – mai ales pe el însuși.

    Bărbatul din mine știe că relația noastră emoțională a murit demult.

    • Din perspectiva ei: de când i-am cerut imposibilul în pat.
    • Din perspectiva mea: de când am realizat că nu m-a ales…
      Că am investit într-o iluzie toate resursele mele,
      că ceream o schimbare imposibilă,
      că “vina” e a fiecăruia,
      dar responsabilitatea de a-ți respecta propriile dorințe și nevoi vine din interior.

    Confruntare: Reflexii paralele

    • Băiatul căuta validare și aprobarea ei.
      Bărbatul se conținea și semnaliza compromisul interior.
    • Băiatul era anxios și gălăgios.
      Bărbatul era tăcut și așezat.
    • Băiatul își lega valoarea de cât de bine o schimba pe ea.
      Bărbatul se ocupa de propria construcție.
    • Băiatul se anestezia cu iarbă, poker, jocuri, porno, dopamină ieftină.
      Bărbatul cerea disciplină, meditație, solitudine.
    • Băiatul își mărturisea trăirile căutând aprobare.
      Bărbatul lucra la el prin introspecție.
    • Băiatul făcea sport pentru imagine.
      Bărbatul își testa limitele prin corp.
    • Băiatul iubea durerea, nu schimbarea.
      Bărbatul știa că transformarea începe cu pași mici:
      • disciplină la trezit,
      • muncă,
      • traversarea disconfortului,
      • refuzul amânării.

    Ultima pierdere

    • Băiatul plângea pentru insuficiență și căuta reconciliere.
      Bărbatul plângea pentru ce știa că a pierdut deja.
    • Băiatul suferea că ea și-a pierdut respectul față de el.
      Bărbatul înțelegea că respectul se pierde mai întâi în tine.

    Cuvântul final

    Adevărul este că ea s-a despărțit de mine de mult.

    Ea a evitat apropierea – din frică.
    Eu am evitat despărțirea – tot din frică.

    Însă bărbatul din mine a găsit un moment de curaj în care a vorbit.
    Pentru că el nu mai luptă să fie ales.
    Luptă să rămână.
    Nu fuge de durere.
    Nu cere – se ridică. Luptă să rămână și nu fuge de durere.

  • Jurnalul unui bărbat în reconstrucție – Despărțirea

    Jurnalul unui bărbat în reconstrucție – Despărțirea

    Am vrut mai mult. N-am mai putut. Am decis să plec.

    Trec printr-o despărțire. Avem un copil. Ea se încadrează destul de bine în pattern-ul fearful-avoidant, eu sunt anxios care se credea securizant. De ani de zile ne-am îndepărtat. Eu mi-am dorit întâlnirea reală, ea nu m-a putut primi. M-am tânguit mult timp: „Nu vrea, sau nu poate?”

    Aparent lucrurile erau ok, funcțional, părea totul în regulă. Persona relației promitea multe la exterior. Amândoi îngrijiți, atrăgători, intelectuali. Prosperam financiar, creșteam un copil în balanță, mergeam în concedii. Dar noi? Noi nu existam decât în formă.

    Ceva în interior îmi spunea că nu este ok și atunci, în spiritul unui băiat anxios, am oscilat de la „Dacă mă voi comporta într-un anumit fel, atunci noi ne vom întâlni, voi primi ce îmi doresc”, la „M-am comportat în felul ăsta, de ce nu mă întâlnești?”

    Pe scurt, am căutat întregirea, validarea și confirmarea din exterior, de la ea. Nimic mai puțin securizant. Sigur că reacțiile mele, în loc să o deschidă, i-au întărit fortăreața deja de mult așezată și mai tare. Zidurile au devenit mai groase, iar turnurile falnice au început să-și găsească arcași entuziasmați la fiecare încercare a mea de apropiere.

    Efectul? Fie mă luptam cu un zid de nedărâmat și imuabil (fiind ușor de anticipat cine obosea primul), fie îmi luam săgeți care pătrundeau fără efort armura mea de tablă.

    În limbaj simplu: cerșeam conexiune și primeam înapoi ignoranță și tăcere, respectiv critică și refulare.

    Eu am 36, ea 42. Copilul – 6.

    Da, tot ce am scris mai sus s-a desfășurat în mai bine de 7 ani, până când, după multe negocieri cu conștientul și subconștientul, după mult compromis și după multe episoade de îndepărtare și certuri nerezolvate pe bune, am realizat că pentru mine este un deal breaker să nu am parte de vulnerabilitate, intimitate, conexiune reală, sex cu explorare erotică.

    M-am compromis mult timp și mi-am negociat dealbreakerele în fața ei și a mea, constant, până la punctul în care nu mai știam cine sunt.

    Lupta seculară dintre băiatul din mine și bărbatul care îmi doresc să fiu – credeam că s-a terminat, când, într-un final, mi-am făcut curaj să îi spun că vreau să ne despărțim. Simplu, nu?

    E curios cum mintea noastră tinde să simplifice concepte complexe, pentru a eticheta. Certitudinea ne dă iluzia controlului și un verdict clar ne oferă – aparent – siguranță.

    În apărarea ei (a minții), are nevoie de asta pentru a supraviețui. Necunoscutul reprezintă pericol, chiar dacă poate însemna mai bine, în timp ce cunoscutul oferă siguranță.

    Durerea în care zăcem mulți dintre noi e, probabil, cea mai mare dependență pe care o trăim. Să nu subestimăm realitatea asta, dar să nu o folosim pentru a ne scălda în victimizare.

    Tot în apărarea minții, azi, în 2025, suntem copleșiți de informații.

    Generația părinților mei a trecut prin transformarea copleșitoare a erei digitale, care a polarizat membrii ei puternic: sunt cei care s-au adaptat cum au putut și cei care, în continuare, își justifică traiul în fața TV-ului, obosiți de propria-și viață.

    La fel cred că se polarizează generația mea:
    Cei care realizează că informația prea multă e poluare, că informația brută nu mai e putere și că puterea adevărată stă în filtrarea cu discernământ a puhoiului de informații – față de cei care consumă pe pâine tot ce vine, din media, știri, aplicații, shorts, reels și alte surse de supra-excitare și încărcare cognitivă la nivel de secunde.

    Durata de atenție scade de câțiva ani, dramatic. Și da, atunci am hrănit nevoia să etichetăm rapid, să judecăm și să simplificăm – ca rezultat al antrenamentului zilnic.

    Revenind, nu, nu a fost și nu este simplu nici măcar acum, la o lună după decizie.

    Și voi rupe bucăți din problemă sistematic, pentru a le da o formă inteligibilă. Pentru a explica – dar mai ales – pentru a exprima.

    De ce am început să scriu?

    Mai întâi pentru mine.

    Ca într-un proces de reconstrucție real, știu că trebuie să mă expun autentic – cu frică sau rușine. Puțin câte puțin. Iar scrisul oferă claritate. Ghemul de trăiri și concepte poate fi descâlcit.

    Apoi, scriu pentru tine – tu care treci printr-o despărțire, sau ai început o reconstrucție a ta în stil propriu.

    Nu ești singur.