Am vrut mai mult. N-am mai putut. Am decis să plec.
Trec printr-o despărțire. Avem un copil. Ea se încadrează destul de bine în pattern-ul fearful-avoidant, eu sunt anxios care se credea securizant. De ani de zile ne-am îndepărtat. Eu mi-am dorit întâlnirea reală, ea nu m-a putut primi. M-am tânguit mult timp: „Nu vrea, sau nu poate?”
Aparent lucrurile erau ok, funcțional, părea totul în regulă. Persona relației promitea multe la exterior. Amândoi îngrijiți, atrăgători, intelectuali. Prosperam financiar, creșteam un copil în balanță, mergeam în concedii. Dar noi? Noi nu existam decât în formă.
Ceva în interior îmi spunea că nu este ok și atunci, în spiritul unui băiat anxios, am oscilat de la „Dacă mă voi comporta într-un anumit fel, atunci noi ne vom întâlni, voi primi ce îmi doresc”, la „M-am comportat în felul ăsta, de ce nu mă întâlnești?”
Pe scurt, am căutat întregirea, validarea și confirmarea din exterior, de la ea. Nimic mai puțin securizant. Sigur că reacțiile mele, în loc să o deschidă, i-au întărit fortăreața deja de mult așezată și mai tare. Zidurile au devenit mai groase, iar turnurile falnice au început să-și găsească arcași entuziasmați la fiecare încercare a mea de apropiere.
Efectul? Fie mă luptam cu un zid de nedărâmat și imuabil (fiind ușor de anticipat cine obosea primul), fie îmi luam săgeți care pătrundeau fără efort armura mea de tablă.
În limbaj simplu: cerșeam conexiune și primeam înapoi ignoranță și tăcere, respectiv critică și refulare.
Eu am 36, ea 42. Copilul – 6.
Da, tot ce am scris mai sus s-a desfășurat în mai bine de 7 ani, până când, după multe negocieri cu conștientul și subconștientul, după mult compromis și după multe episoade de îndepărtare și certuri nerezolvate pe bune, am realizat că pentru mine este un deal breaker să nu am parte de vulnerabilitate, intimitate, conexiune reală, sex cu explorare erotică.
M-am compromis mult timp și mi-am negociat dealbreakerele în fața ei și a mea, constant, până la punctul în care nu mai știam cine sunt.
Lupta seculară dintre băiatul din mine și bărbatul care îmi doresc să fiu – credeam că s-a terminat, când, într-un final, mi-am făcut curaj să îi spun că vreau să ne despărțim. Simplu, nu?
E curios cum mintea noastră tinde să simplifice concepte complexe, pentru a eticheta. Certitudinea ne dă iluzia controlului și un verdict clar ne oferă – aparent – siguranță.
În apărarea ei (a minții), are nevoie de asta pentru a supraviețui. Necunoscutul reprezintă pericol, chiar dacă poate însemna mai bine, în timp ce cunoscutul oferă siguranță.
Durerea în care zăcem mulți dintre noi e, probabil, cea mai mare dependență pe care o trăim. Să nu subestimăm realitatea asta, dar să nu o folosim pentru a ne scălda în victimizare.
Tot în apărarea minții, azi, în 2025, suntem copleșiți de informații.
Generația părinților mei a trecut prin transformarea copleșitoare a erei digitale, care a polarizat membrii ei puternic: sunt cei care s-au adaptat cum au putut și cei care, în continuare, își justifică traiul în fața TV-ului, obosiți de propria-și viață.
La fel cred că se polarizează generația mea:
Cei care realizează că informația prea multă e poluare, că informația brută nu mai e putere și că puterea adevărată stă în filtrarea cu discernământ a puhoiului de informații – față de cei care consumă pe pâine tot ce vine, din media, știri, aplicații, shorts, reels și alte surse de supra-excitare și încărcare cognitivă la nivel de secunde.
Durata de atenție scade de câțiva ani, dramatic. Și da, atunci am hrănit nevoia să etichetăm rapid, să judecăm și să simplificăm – ca rezultat al antrenamentului zilnic.
Revenind, nu, nu a fost și nu este simplu nici măcar acum, la o lună după decizie.
Și voi rupe bucăți din problemă sistematic, pentru a le da o formă inteligibilă. Pentru a explica – dar mai ales – pentru a exprima.
De ce am început să scriu?
Mai întâi pentru mine.
Ca într-un proces de reconstrucție real, știu că trebuie să mă expun autentic – cu frică sau rușine. Puțin câte puțin. Iar scrisul oferă claritate. Ghemul de trăiri și concepte poate fi descâlcit.
Apoi, scriu pentru tine – tu care treci printr-o despărțire, sau ai început o reconstrucție a ta în stil propriu.
Nu ești singur.
Un barbat in reconstructie 